joi, 29 martie 2012

Constantin Dinculescu

Constantin Dinculescu (23 nov.1898 - 15 sep. 1990) a fost rectorul Institutului Politehnic din Bucuresti intre august 1954 si ianuarie 1956 precum si intre decembrie 1956 si aprilie 1958, fiind ultimul rector numit de Ministerul Educaţiei şi Învăţământului, fără a fi ales de cadrele didactice ale Senatului Institutului Politehnic din Bucureşti.
A absolvit cursurile Scolii Politehnice din Bucuresti în anul 1922, devenind inginer electromecanic. In anii Celui de-al Doilea Razboi Mondial a predat ca profesor la Politehnica din Timisoara, cursul de Centrale electrice si din 1948 a fost seful Catedrei de Centrale si Retele Electrice a Institutului Politehnic din Bucuresti. În 23 martie 1952 a devenit membru corespondent al Academiei Republicii Populare Romane si in 22 ianuarie 1990 membru titular al Academiei Romane.



duminică, 25 martie 2012

Dumitru T. Dumitrescu

Dumitru T. Dumitrescu (7 sep. 1904 - 20 sep. 1984) a fost un academician roman, inginer, membru titular (1963) al Academiei Romane. A urmat scoala primara din orasul natal, Buftea, apoi Liceul Gheorghe Lazar din Bucuresti. A intrat prin concurs la Scoala Politehnica din Bucuresti, iar in acelasi timp s-a inscris la Universitatea Bucuresti, la Facultatea de Stiinte, la Facultatea de Filosofie si Litere si la Facultatea de Matematici. In 1930 a obtinut Diploma de inginer de Mine la Scoala Politehnica din Bucuresti si Diploma de Licenta in Filosofie si Litere. Dumitru Dumitrescu pleaca la sfarsitul anului 1930 la Paris, unde frecventeaza cursurile de la Ecole Superieure d'Electricite, pe care o absolva in 1932. Urmeaza apoi Ecole Nationale de l'Aeronautique, pe care o absolva in 1935 cu diploma de inginer in aeronautica. Pleaca apoi la Göttingen, unde, la Kaiser Wilhelm Institut für Strömungsforschung, devine elevul creatorului Mecanicii fluidelor moderne, profesorul Ludwig Prandtl. Aici incepe sa lucreze la teza de doctorat, iar intre anii 1937 si 1940 este insarcinat cu lucrari practice si supliniri de cursuri. In 1940 este rechemat in tara, datorita inceperii celui de al doilea razboi mondial, unde lucreaza la Atelierele de constructii de avioane, SET. Se intoarce in 1941 la Göttingen, unde isi sustine la George August Universitat teza de doctorat intitulata "Curgerea in jurul unei bule de aer situata intr-o conducta verticala", teza elaborata sub conducerea lui Ludwig Prandtl. Activitatea didactica, inceputa la Göttingen, si-a continuat-o in tara ca asistent al profesorului Dimitrie Germani, la Catedra de Hidraulica a Scolii Politehnice din Bucuresti. Dupa sustinerea doctoratului a primit o conferinta temporara la Hidrodinamica plana, la Facultatea de Constructii a aceleiasi Scoli. Dupa ce a fost conferentiar suplinitor la Hidraulica si Masini Hidraulice si profesor suplinitor la Mecanica fluidelor (1949 - 1950), in 1951 este numit profesor de Mecanica fluidelor la Institutul de Constructii din Bucuresti, iar concomitent este profesor la Institutul Politehnic din Bucuresti, la Universitatea din Bucuresti, la Institutul de Mine din Bucuresti si la Academia Tehnica Militara. In 1953 devine seful Catedrei de Hidraulica si Masini Hidraulice a Institutului Politehnic din Bucuresti, catedra pe care o conduce timp de 21 de ani, pana in 1974, la pensionarea sa. A obtinut in 1962 premiul de Stat pentru studiul teoretic si experimental al miscarii lichidelor cu suprafata libera. In anul 1955 a fost ales Membru corespondent al Academiei Romane, iar in 1963, membru titular. In anii 1963 - 1966 a fost secretar prim al Academiei Romane. La 12 ianuarie 1966 a fost ales membru corespondent strain al Academiei din Toulouse. Pentru elevii sai, academicianul Dumitru Dumitrescu a fost in primul rand profesorul a 35 de generatii de studenti de la Politehnica din Bucuresti, dar si al multor studenti de la Universitate, de la Institutul de Constructii, de la Institutul de Petrol si Gaze, de la Academia Tehnica Militara. Avand un talent pedagogic cu totul exceptional, stia sa prezinte viu si atractiv o teorema dificila, sa faca reflectii filozofice asupra unor notiuni si principii fundamentale.
Bustul prezentat astazi a fost dezvelit la comemorarea a 100 de ani de la nastere, in 7 septembrie 2004 in incinta Universitatii Politehnice Bucuresti.

marți, 20 martie 2012

George Alexandru Diacon

Urmatorul bust din incinta Politehnicii este cel al Profesorului George Alexandru Diacon (3 mar. 1924 – 23 aug. 2004). Nascut la Cernauti, in Bucovina de nord, a urmat cursurile Liceului “Aron Pumnul” din localitate, iar in perioada refugiului (1940 - 41) pe ale Liceului Militar “D.A.Sturdza” din Craiova. Intre anii 1942 – 1947 a urmat cursurile Facultatii de Constructii din Politehnica Bucuresti, absolvind specialitatea Constructii Hidrotehnice cu calificativul “Magna Cum Laudae”, ca sef de promotie.
Ca inginer si-a inceput activitatea la Societatea de Gaz si Electricitate unde a executat studiile de teren pentru amenajarea hidrocentralei de pe Arges, in cadrul carora a realizat in premiera foraje de prospectiuni cu masurari de permeabilitati, injectii de ciment si consumuri specifice. Intre 1949 – 1971 a activat in cadrul ISPE si apoi ISPH ocupând toate functiile tehnice: inginer proiectant, sef de proiect, director tehnic, consilier. In calitate de sef de proiect a condus lucrarile de realizare ale barajului Izvorul Muntelui de la Bicaz, hidrocentralei Dimitrie Leonida – Stejaru si a intregii salbe de hidrocentrale de pe Bistrita aval, activitate pentru care a primit pentru a doua oara Premiul de Stat in 1963. Incepând din 1959 a condus proiectarea Sistemului Hidroenergetic si de Navigatie “Portile de Fier I” si a barajului si Hidrocentralei ”Portile de Fier II”. De asemenea a fost consultat ca expert tehnic la barajul Krjeli (Bulgaria), la barajul El Fakia (Algeria) si numit expert guvernamental in Comisia Economica pentru Europa de la Geneva. Dupa 1990 a fost membru activ al Comisiei Guvernamentale de Supraveghere a Sigurantei Barajelor, a haldelor de steril si constructiilor hidrotehnice speciale si expert tehnic atestat in aceste domenii. Datorita pregatirii sale profesionale, a experientei dobândite si a modului clar si obiectiv de analiza a noilor investitii, a fost cooptat in foarte multe consilii si comisii la nivelul institutiilor de profil si guvernamentale. Astfel a facut parte din Consiliile Tehnico-Stiintifice ale Ministerului Energiei Electrice (1958-1994), Consiliului National al Apelor si apoi Ministerul Apelor, Padurilor si Mediului (1965-2004), SC Hidroelectrica SA, SC ISPH SA si SC Aquaproiect SA, a fost presedinte sau membru in Comisiile de analiza si ancheta a tuturor incidentelor si accidentelor importante produse la lucrarile hidrotehnice din tara noastra, a infiintat si condus unitatea de Urmarire si Comportare a Constructiilor Hidroenergetice si Termoenergetice Mari (1963-1994).
Paralel cu activitatea tehnica, profesorul Alexandru Diacon a avut si o sustinuta activitate didactica. A inceput ca preparator la cursul de “Centrale Hidroelectrice” tinut de prof.dr.doc. Dorin Pavel, parintele hidroenergeticii românesti (1945-1947). A continuat ca asistent, impreuna cu acad. Radu Voinea, la cursurile de “Rezistenta materialelor” si “Teoria elasticitatii” al carui titular era academicianul Aurel Beles (1948-1952). A fost sef de lucrari la cursul de “Constructii hidrotehnice” predat de acad. Cristea Mateescu (1952-1954), profesor la Academia Militara pentru cursul de Hidrotehnica Militara (1951-1954), sef de lucrari (1950), conferentiar (1954), profesor titular (1972) la cursurile de “Centrale hidroelectrice”,“Hidraulica tehnica” si “Statii de pompare” de la facultatea de Energetica din Institutul Politehnic Bucuresti (1950-1994). In perioada 1972-1981 a fost decan al facultatii de Energetica sus mentionate, perioada in care a avut un rol determinant in definirea continutului invatamântului energetic, in dotarea tehnico-materiala a facultatii, realizând cu forte proprii si insistente deosebite peste 10.000 mp de laboratoare noi, moderne. De-a lungul carierei sale didactice profesorul a pastorit peste 46 de promotii de studenti, care formeaza astazi marea armata a hidroenergeticienilor din tara noastra.
Bustul prezentat astazi, realizat de catre maestrul profesor Grigore Minea a fost dezvelit pe 27 mai 2006, cu ocazia Conferintei Hidroenegeticienilor din Romania – Dorin Pavel

vineri, 16 martie 2012

Fata babei si a mosului

In Parcul Herastru, aproape de intrarea dinspre Televiziune, am intalnit statuia „Fata babei si fata mosului” e una dintre cele mai indragite povestiri ale lui Ion Creanga.

Autorul acestei lucrari este Constantin Foamete (n. 1932) absolvent al Institutului de arte plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucuresti in anul 1958. Acesta a debutat in 1957 la Expoziţia tineretului apoi a participat la manifestari colective si la expozitii de arta decorativa. Figureaza in expozitiile de grafica si sculptura romaneasca organizata la Cracovia, in Polonia in anul 1968, precum si la expozitia de desene a sculptorilor, de la Moscova si Leningrad din anul 1961.

duminică, 11 martie 2012

Dorin Pavel

In incinta Politehnicii bucurestene, in fata Facultatii de energetica, am intalnit mai multe busturi. Primul dintre acestea, este cel al Prof. Doctor Docent Inginer Dorin Pavel (31 mai 1900 - 6 iul. 1979), cel supranumit parintele hidroenergeticii romanesti.
Nepot dupa mama al lui Lucian Blaga, a urmat scoala primara si gimnaziul german din orasul natal, liceul la Orastie si Brasov unde a trecut bacalaureatul in anul 1918. Fascinat din copilarie de apele raului Sebes coborat din Valea Frumoasei, a fost atras de mirajul amenajarii si utilizarii uriaselor forte ale apelor, fapt ce l-a determinat sa-si  indrepte pasii spre Politehnica din Zürich - Elvetia unde a obtinut diploma de inginer electromecanic in anul 1923 si titlul de doctor in stiinte tehnice in 1925.
Dupa ce a facut parte timp de trei ani din corpul didactic al Politehnicii elvetiene, dorind sa fie util patriei sale, a revenit in Romania, dar nu i-a fost permisa intrarea intre dascalii Scolii Politehnice bucurestene decat in anul 1935 - prin concurs, astfel ca timp de 10 ani a profesat la Scoala Aeronautica Romana si la Institutul Electrotehnic al Universitatii din Bucuresti.
Dupa ce predase in cei 10 ani de provizorat cursuri de hidraulica, masini hidraulice, aerodinamica si aviatie, incepand din anul 1935 pana in anul 1970 a fost titularul urmatoarelor cursuri la Politehnica din Bucuresti: Caderi de apa si Masini hidraulice la Facultatea de Constructii; Hidraulica, Masini si Centrale hidroelectrice la Facultatea de Electromecanica; Masini hidraulice la Facultatea de Mecanica; Hidroenergetica, Masini hidraulice, Statii de pompare, Retele de transport hidraulic la facultatea de Energetica, completandu-si expunerile ex catedra cu tiparirea a 22 de manuale si cursuri, peste 150 publicatii in domeniile: mecanica fluidelor, hidraulica, masini hidraulice si hidroenergetica, totalizand peste 11,000 de pagini cu numeroase figuri si planse.
In intreg cursul vietii sale a desfasurat o activitate uriasa, elaborand schemele a 567 uzine hidroenergetice pe toate raurile tarii, cu date tehnice si economice, apoi contribuind la realizarea in teren a proiectelor de valorificare a potentialului energetic intern, cum sunt: sistemul de lacuri al capitalei, uzina Dobresti, salbele de hidrocentrale de pe Barzava, Bistrita, Sadu, Arges, Lotru, Sebes, Somes, Olt, Siret, Raul Mare, Dragan, Portile de fier ale Dunarii, in plus si solutii la componenta hidraulica a Centralelor termoelectrice de la Doicesti, San Georgiu de Padure, Paroseni, Ludus, Craiova, Deva si in sfarsit la sistemul de irigatii din lunca Siretului, Jijiei, etc.



sâmbătă, 3 martie 2012

Mihai Eminescu

In curtea PSD-ului, de pe Bulevardul Kiseleff, am gasit un alt monument dedicat poetului Mihai Eminescu, despre care am mai scris, mult prea putin si in postarea din 27 ianuarie 2009.
Mihai Eminescu (nascut ca Mihail Eminovici) (15 ian. 1850 - 15 iun. 1889,) a fost un poet, prozator si jurnalist roman, socotit de cititorii romani si de critica literara postuma drept cea mai importanta voce poetica din literatura romana. Receptiv la romantismele europene de secol XVIII si XIX, si-a asimilat viziunile poetice occidentale, creatia sa apartinand unui romantism literar relativ intarziat. In momentul in care Mihai Eminescu a recuperat temele traditionale ale Romantismului european, gustul pentru trecut si pasiunea pentru istoria nationala, careia a dorit chiar sa-i construiasca un Pantheon de voievozi, nostalgia regresiva pentru copilarie, melancolia si cultivarea starilor depresive, Intoarcerea in natura etc., poezia europeana descoperea paradigma modernismului, prin Charles Baudelaire sau Stephane Mallarme, bunaoara. Poetul avea o buna educatie filosofica, opera sa poetica fiind influentata de marile sisteme filosofice ale epocii sale, de filosofia antica, de la Heraclit la Platon, de marile sisteme de gIndire ale romantismului, de teoriile lui Arthur Schopenhauer, Immanuel Kant, la a carui Critici a ratiunii pure a lucrat la indemnul lui Titu Maiorescu la traducere, cel care ii ceruse sa-si ia doctoratul In filosofia lui Kant la Universitatea din Berlin, plan nefinalizat pana la urma) si de teoriile lui Hegel.
Radacina ideologica principala a gandirii sale economice sau politice era conservatoare; de altfel poetul a fost o figura marcanta a acestui partid politic, iar prin articolele sale publicate mai ales In perioada In care a lucrat la Timpul a reusit sa-i deranjeze pe cItiva lideri importanti din acest mare partid care au lansat sloganul, celebru In epoca, „Ia mai opriti-l pe Eminescu asta!”. Publicistica eminesciana ofera cititorilor o radiografie a vietii politice, parlamentare sau guvernamentale din acea epoca; In plus ziaristul era la nevoie si cronicar literar sau teatral, scria despre viata mondena sau despre evenimente de mai mica importanta, fiind un veritabil cronicar al momentului.
Eminescu a fost activ In societatea politico-literara Junimea, si a lucrat ca redactor la Timpul, ziarul oficial al Partidului Conservator. A publicat primul sau poem la varsta de 16 ani, iar la 19 ani a plecat sa studieze la Viena. Manuscrisele poetului Mihai Eminescu, 46 de volume, aproximativ 14.000 de file, au fost daruite Academiei Romane de Titu Maiorescu,in sedinta din 25 ianuarie 1902. Eminescu a fost internat In 3 februarie 1889 la spitalul Marcuta din Bucuresti si apoi a fost transportat la sanatoriul Caritas. In data de 15 iunie 1889, In jurul orei 4 dimineata, poetul a murit in sanatoriul doctorului Sutu. In 17 iunie Eminescu a fost inmormantat la umbra unui tei din cimitirul Bellu din Bucuresti. A fost ales post-mortem in data de 28 octombrie 1948 ca membru al Academiei Romane.