luni, 27 aprilie 2015

Simon Bolivar

Langa Televiziunea publica, pe Calea Dorobantilor, am gasit statuia lui Simon Bolivar, 
Simón José Antonio de la Santísima Trinidad Bolívar y Ponte Palacios y Blanco, cunoscut mai mult ca Simón Bolívar (n.24 iulie 1783 în Caracas, Venezuela - d. 17 decembrie, 1830, în Santa Marta, Columbia) a fost conducătorul unor mișcări de independență în America de Sud, numite uneori „Războiul lui Bolívar”.
După moartea mamei, se termină copilăria prințului creol: surorile lui Juana și Maria Antonia se căsătoriseră cu un an înainte, bunicul Feliciano Palacios murise tot atunci, iar el și fratele său mai mare rămân în grija mătușii Josefa și a unchiului Pedro Palacios. Șocat de dispariția iubitei mame, copilul cade în tristețe și slăbește; pentru a micșora șocul pierderii, tutorii îl trimit cu profesorul său la țară, la moșia San Mateo în valea Araqua. Va rămâne aici până la 15 ani; copilul răsfățat devine un tânăr bărbat cu inteligența ascuțită, fire bună, sensibil și cu simțul dreptății, modest, simplu, intuitiv și meditativ.
Simón Bolívar devine un autodidact ce studiază gramatica, filozofia, citește poezie și învață să respecte conveniențele sociale și să scrie fără greșeli de ortografie. În trepidantul ritm al vieții madrilene, la 17 ani, se îndrăgostește de Maria Teresa Josefa Antonia Jaquina Rodriguez del Toro y Alaysa, fata unui bogat venezuelean. Timp de 20 luni idila lor romantică devine serioasă și pe 30 noiembrie 1800, Simón Bolívar cere consimțământul și autorizația pentru a se căsători. După luni de așteptare, în mai 1802 Simón și Teresa se căsătoresc la Madrid, apoi pleacă împreună la Caracas și San Mateo. Fericirea de cuplu durează doar până în 23 ianuarie 1803, când Teresa moare de friguri.
Văduv la 20 ani și stăpân al unei imense averi, Simón Bolívar jură să nu se mai însoare niciodată, ce va și face și se întoarce la Madrid. Mai târziu, va spune că moartea Teresei a fost cea care l-a transformat din bogatul latifundiar în generalul Bolívar. După ce durerea s-a alinat, bărbatul din el iese la iveală: se duce la Paris și, în saloanele aristocrației cunoaște pe Fanny de Villars, soția unui colonel al lui Napoleon ce-i va deveni amantă. Tot aici cunoaște și are lungi discuții cu madame de Staël,madame de Recamier, fizicianul Gay-Lussac, geograful Alexander Humboldt, botanistul Aimé Bonpland. Este la Paris și primește invitația de a asista la încoronarea lui Napoleon, dar nefiind de acord cu transformarea acestuia din revoluționar în Cezar, refuză să ia parte.
Modul de viață a lui Simón Bolívar în Paris îi afectează sănătatea. Se întâlnește cu fostul său profesor Simón Rodriguez și la îndemnul medicilor, face o călătorie prin Franța, Italia, Olanda, Germania. Sănătatea se reface, starea de spirit se îmbunătățește, iar întâlnirea și discuțiile avute la Roma și Neapole cu baronul von Humboldt vor avea mare însemnătate pentru viitorul lui Bolívar. Educația primită de Bolívar la San Mateo și Madrid conturează clar modul de gândire al Liberatorului.
Indieni, mulatri, metiși, creoli, negri, sclavi ori liberi, pentru Simón Bolívar sunt toți locuitori egali ai Venezuelei. Nu acceptă ideea de sclavie și chiar și-a eliberat pe ai lui când împrejurările i-au permis. Dorea independență și emancipare pentru statele sud americane pe care le vedea prospere într-o federație sub conducerea unui singur om, dar nu voia sa fie el acela. Urăște ideea aducerii unui "rege al Americii". Admira geniul lui Napoleon și ideile lui militare, dar a fost dezgustat de pretenția lui de fi împărat și de modul tiran în care guverna în Franța și în Imperiul Francez.
Statuia prezentata este opera sculptorului Mihai Buculei si a fost realizata in anul 1996.


duminică, 5 aprilie 2015

Regele Mihai al Romaniei

Piațeta Regelui din București se găsește la intersecția Șoselei Kiseleff cu Strada Ion Mincu, în apropierea Palatului Kiseleff în care Majestatea Sa a copilărit, alături de mama sa, Regina Elena, și a fost inaugurată la 25 octombrie 2012, cu ocazia zilei de naștere a Regelui Mihai I, la împlinirea vârstei de 91 de ani.
Mihai I este ultimul rege al României și unul dintre puținii șefi de stat în viață din perioada celui de-al Doilea Război Mondial. A domnit în două rânduri, între 20 iulie 1927 și 8 iunie 1930, precum și între 6 septembrie 1940 și 30 decembrie 1947. Fiu al principelui moștenitor Carol, Mihai a moștenit de la naștere titlurile de principe al României și principe de Hohenzollern-Sigmaringen (la care a renunțat mai târziu).
Mihai a devenit pentru prima dată rege al României în 1927, după moartea bunicului său Ferdinand, întrucât tatăl său renunțase în decembrie 1925 la tron și rămăsese în străinătate. Minor fiind, atribuțiile regale erau îndeplinite de o regență, care nu s-a ridicat la nivelul problemelor vieții politice, întoarcerea inopinată și ilegală din iunie 1930 a lui Carol neîntâmpinând rezistență. Detronat de tatăl său, Mihai a primit titlul creat ad-hoc de Mare Voievod de Alba-Iulia. Următorul deceniu a fost marcat de exilul mamei sale, pe care putea să o vadă doar câteva săptămâni pe an, când o vizita la Florența. Privat de o veritabilă afecțiune familială, principele Mihai a beneficiat în schimb de o educație aleasă, dar nu a fost pregătit pentru domnie.
În septembrie 1939 a debutat al Doilea Război Mondial, iar anul 1940 a marcat sfârșitul României Mari, care a pierdut fără luptă, în decurs de câteva luni, Basarabia, Bucovina de nord, Herța, Transilvania de nord-est și Cadrilaterul. La 6 septembrie 1940, Carol al II-lea a fost obligat de noul prim-ministru, generalul Ion Antonescu, să abdice și să părăsească țara, tronul revenindu-i a doua oară lui Mihai. Sub statul național-legionar, apoi sub regimul autoritar al lui Antonescu, regele nu avea nici o putere reală de decizie, fiind în permanență sub supravegherea serviciilor de informații. Nu a fost informat în prealabil asupra intrării României în război alături de Germania nazistă.
Când balanța războiului s-a întors și forțele sovietice au pătruns pe teritoriul României, regele Mihai a decis să salveze ce se mai putea salva și a înfăptuit lovitura de stat de la 23 august 1944: arestarea lui Antonescu și restaurarea Constituției din 1923. Uniunea sovietică a tărăgănat semnarea unui armistițiu în septembrie 1944 până a ocupat întreaga țară, începând procesul de impunere a sistemului său politic asupra noului satelit. Lipsit de sprijinul Marii Britanii și Statelor Unite ale Americii, cu situația Transilvaniei ca mijloc de santaj al rușilor, regele a fost obligat în februarie 1945 să îl demită pe prim-ministrul anticomunist Nicolae Rădescu și să-l numească pe Petru Groza la guvernare, care s-a dovedit un instrument docil în mâinile comuniștilor. În protest față de abuzurile noului guvern, regele a intrat în așa-numita „grevă regală”, refuzând să semneze decretele guvernului, care și-a urmat însă nestingherit activitatea neconstituțională.
În acești ani, suveranul s-a profilat într-un simbol național al rezistenței. Alegerile generale din noiembrie 1946 au fost fraudate de blocul comunist, care „le-a câștigat” detașat, iar 1947 a marcat interzicerea și decapitarea Partidului Național Țărănesc, prin „înscenarea de la Tămădău”. La sfârșitul anului a venit rândul instituției monarhice să fie înlăturată: pe 30 decembrie 1947 regele a fost constrâns să semneze decretul de abdicare, în aceeași zi fiind proclamată republica populară.
În ianuarie a plecat în exil, unde a încercat să pledeze cauza țării sale, însă s-a izbit de un zid al obtuzității. S-a căsătorit cu principesa Ana de Bourbon-Parma și s-au stabilit după mai multe peregrinări la Versoix, în Elveția. Cuplul are cinci fiice, principesele Margareta, Elena, Irina, Sofia și Maria. După Revoluția din 1989 a fost oprit de regimul Ion Iliescu să întoarcă în țară, cu excepția Paștelui din 1992, când a atras mulțimi entuziaste venite să-l vadă. De-abia sub președinția lui Emil Constantinescu, în 1997, și-a primit înapoi cetățenia română. Ulterior i-au fost retrocedate și o parte din proprietăți. Cu ocazia împlinirii vârstei de 90 de ani, la 25 octombrie 2011, Mihai a ținut un discurs în fața camerelor reunite ale Parlamentului României.
Bustul din bronz, care are o înălțime de 135 de centimetri și este amplasat pe un soclu de 180 de centimetri, a fost realizat de sculptorul Valentin Tănase, membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România. Opera de artă a fost cumpărată de Administrația Monumentelor și Patrimoniului Turistic direct de la autor, prin negociere.


marți, 16 decembrie 2014

In zona Drumul Taberei, pe Strada Valea Oltului, am intalnit un bust al lui Constantin Brancusi (19 feb 1876, Hobita, Gorj - 16 mar 1957, Paris) sculptor roman cu contributii covarsitoare la innoirea limbajului si viziunii plastice in sculptura contemporana.
Copilaria sa a fost marcata de dese plecari de acasa si de ani lungi de ucenicie in ateliere de boiangerie, pravălii si birturi. După ce a urmat Scoala de Arte si Meserii din Craiova intre 1894 si 1898, vine la Bucuresti unde absolva in anul 1902, Scoala de bellearte. In anul urmator, primeste prima comanda a unui monument public, bustul generalului Caro; Davila, care a fost instalat la Spitalul Militar din Bucuresti si reprezintă singurul monument public al lui Brancusi din Bucuresti. Acest bust a fost comandat de un consiliu format de fostul sau profesor Dimitrie Gerota, pentru a îl ajuta pe Brancusi sa plateasca drumul pană la Paris. Cand a terminat lucrarea, aceasta a fost prezentata in fata consiliului, dar receptia a fost nesatisfacatoare, diferite persoane din consiliu avand opinii contrarii despre caracteristicile fizice ale generalului, cum ar fi marimea nasului sau pozitia epoletilor. Infuriat de inabilitatea de a i se intelege sculptura, Brancusi pleaca din sala de sedinte, fara a mai primi a doua jumatate a banilor necesari plecarii sale spre Franta, decizand sa parcurga drumul spre Paris pe jos.
Brâncusi a eliberat sculptura de preponderenta imitatiei mecanice a naturii, a refuzat reprezentarea figurativa a realitatii, a preconizat exprimarea esentei lucrurilor, a vitalitătii formei, a creat unitatea dintre sensibil si spiritual. In opera sa el a oglindit felul de a gandi lumea al taranului roman. Prin obarsia sa taraneasca si-a aflat radacinile adanci ale operei sale in traditiile, miturile si functia magica a artei populare romanesti. Brancusi a relevat lumii occidentale dimensiunea sacra a realitatii.
Figura centrala in miscarea artistica moderna, Brancusi este considerat unul din cei mai mari sculptori ai  secolului XX. Sculpturile sale se remarca prin eleganta formei si utilizarea sensibila a materialelor, combinand simplitatea artei populare romanesti cu rafinamentul avangardei pariziene. Verticalitatea, orizontalitatea, greutatea, densitatea cat si importanta acordata luminii si spatiului sunt trasaturile caracteristice ale creatiei lui Brancusi. Opera sa a influentat profund conceptul modern de forma in sculptura, pictura si desen.
Bustul prezentat astazi a fost realizat in anul 2007 din bronz si granit de catre sculptorul Doru Dragusin, se afla la inceputul noului cartier construit, ce poarte numele Constantin Brancusi.
.

marți, 17 decembrie 2013

Alexandru Tatos

Alexandru Tatos (9 martie 1937 - 31 ianuarie 1990) a fost un regizor si scenarist român. Din filmografia sa, amintesc: Un august în flacari (1974, Mere rosii (1976), Ratacire (1978), Duios Anastasia trecea (1979), Casa dintre câmpuri (1979), Secvente (1982), Fructe de padure (1983), Conrad Haas (1984), Der Glockenkäufer (1984), Intunecare (1985), Secretul armei... secrete (1988), Negustorul de clopote (1989), Cine are dreptate? (1990).
Creatie a sculptorului Grigore Minea, bustul a fost sponsorizat de Liana Tatos, sotia regizorului, si de Primaria sectorului 2 si se afla in apropierea Bulevardului Dacia si a bisericii Sf Silvestru.

duminică, 1 decembrie 2013

Theodor Burghele

In curtea Spitalului de Urologie ce-i poarta numele am gasit bustul lui Theodor Burghele (12 februarie 1905 - 3 iunie 1977) reputat medic chirurg si urolog, membru titular si presedinte al Academiei Romane. Intre anii 1972 si 1975, a detinut functia de ministru al sanatatii si a fost membru supleant al CC al PCR.
A urmat studii la Facultatea de Medicina din Iasi intre anii 1922 si 1928, obținand in anul 1929, titlul stiințific de doctor in medicina si chirurgie cu teza "Splenomegalia micotica". A urmat apoi cursuri de specializare la Clinica de urologie din Viena (1930-1931). In anul 1937, Burghele a devenit sef de lucrari, iar in 1940 conferențiar la Catedra de Chirurgie de la Spitalul Colțea. In anul 1946, când se inființeaza o clinica de chirurgie a cailor urinare la Spitalul Panduri, a fost numit in funcția de profesor universitar la Facultatea de Medicina din Bucuresti si a preluat conducerea unitații. Intre anii 1957 si 1972 a fost rector al Institutului de Medicina si Farmacie din Bucuresti. A fost membru activ sau de onoare al mai multor societați si foruri medicale din țara sau internaționale: Societatea româna de chirurgie, Academia franceza de medicina, Asociația franceza de urologie, Societatea internaționala de chirurgie, membru asociat al Academiei de Chirurgie din Paris s.a.
Sef de scoala chirurgicala si remarcabil chirurg, prof. dr. Theodor Burghele a abordat o variata gama de probleme, atât in cercetare, cât si in diferitele studii publicate: dinamica cailor urinare superioare, tumorile renale, socul chirurgical, anestezie si reanimare moderna, chirurgie experimentala.

sâmbătă, 23 noiembrie 2013

Barbu Stirbei

Barbu Dimitrie Stirbei (august 1799 - 12 aprilie 1869) a fost domnitor in Țara Romanească in doua randuri, mai intai intre iunie 1849 si 29 octombrie 1853 și apoi intre 5 octombrie 1854 si 25 iunie 1856. El a fost fratele domnitorului Gheorghe Bibescu, fiul lui Dimitrie Bibescu și al Ecaterinei Văcărescu. A fost adoptat de bogatul sau bunic, Barbu Stirbey, caruia i-a preluat numele. Dupa ce a studiat istoria si știintele de stat la Paris (1817 - 1821), devine sub domnia lui Alexandru Ghica visternic. pentru ca între 1829 si 1847 sa ocupe alte functii importante in administratia publica: ministru de interne, de culte, de justitie și secretarul comisiei de redactare a Regulamentului Organic. In timpul studiilor la Paris, in 1819, este initiat intr-o loja masonica.
Pe tron s-a dovedit a fi un domnitor prudent, activ si bun organizator. Greutatile pe care le-a avut de infruntat, erau: intreținerea armatei de ocupatie ruso-turce si sa faca fata puterii prea mari avute de comisarii extraordinari. Abia in 1851, dupa ce tara se inglodase in datorii grele, a putut sa obtina retragerea ocupantilor. Stirbei, prin economii si controlul sever al cheltuielilor, a reusit sa scada doua treimi din datoriile tarii si a gasit timp si mijloacele necesare chiar si pentru activitați constructive. A ridicat teatrul din Bucuresti, a redeschis scolile inchise pe timpul Revolutiei de la 1848, a mai imbunatatit dispozitiile Regulamentului Organic cu privire la tarani.
Bustul prezentat astazi ce se gaseste în curtea Palatului Regal din Bucuresti, care adaposteste, in prezent, Muzeul Național de Arta al Romaniei a fost realizat de catre Oscar Späthe sculptor roman, membru fondator al societatii Tinerimea artistica.

joi, 22 noiembrie 2012

Ady Endre

Endre Ady (1877-1919) a fost un poet si jurnalist de origine maghiara nascut in Romania in judetul Salaj, fiind considerat a fi unul dintre cei mai importanti poeti maghiari ai secolului XX si promotorul modernismului in literatura maghiara.
A studiat la Carei si Zalau, publicând prima poezie o publica in 22 martie 1896 in jurnalul "Szilágy" (Salaj). A fost bun prieten cu Octavian Goga. In 1909, din cauza stilului dezordonat de viata, ajunge intr-un sanatoriu de dezintoxicare. Bolnav, Ady Endre moare in 27 ianuarie 1919 la Budapesta.
Bustul prezentat astazi, intalnit in Parcul Herastru a fost realizat de catre sculptorul Iosif Mathe din Oradea, unde a si studiat in atelierul sculptorului Kara Mihai in perioada 1929 - 33. In 1939 expune la Saloanele oficiale din Bucuresti si in 1942 la Budapesta. Din 1947 participa la expozitiile colective la Cluj, apoi la Oradea si la unele anuale de stat.

luni, 1 octombrie 2012

Maternitate

Ideea de maternitate este reprezentată de sculptorul Ion Vlasiu sub forma unei femei tinere, stand in picioare si purtand in brate doi copii – simbolul fecunditătii si al bucuriei de a trăi.
Ion Vlasiu (1908-1997) a studiat sculptura cu Romulus Ladea la Scoala de Belle-Arte din Cluj. După o serie de călătorii (Praga, Belgrad si Budapesta), deschide o expozitie personală de pictură si sculptură la Paris, la Galerie Contemporaine si apoi expune la Salon des Tuileries dar si la Bienala de la Venetia in anul 1976.
Este autorul mai multor monumente dedicate unor evenimente sau figuri memorabile ale istoriei si culturii romanesti cum ar fi Horia, Closca si Crisan de la Cluj, Monumentul Unirii de la Blaj, Monumentul lui Aurel Vlaicu de la Targu-Mures, Ion Creanga de la Piatra Neamt. A distins cu mai multe premii dintre care amintesc Premiul Academiei Romane in anul 1939, sau titlul de Doctor Honoris Causa primit la Cluj in anul 1993.
Statuia prezentata astazi am intalnit-o in Parcul Gradina Icoanei, din centrul Bucurestiului.

vineri, 28 septembrie 2012

Arcul de Triumf

Arcul de Triumf este situat pe soseaua Kiseleff si constituie cel mai important monument dintr-o suita de opere comemorative dedicate celebrarii victoriilor repurtate de armata romana in Primul Razboi Mondial, precum si fauririi Marii Uniri din decembrie 1918. Amplasamentul nu a fost cu desavarsire nou. In octombrie 1878, armata romana, victorioasa in Razboiul de Independenta, a celebrat incheierea razboiului printr-o parada militara sub un Arc de Triumf, ridicat de Primaria Bucurestilor in onoarea ostasilor romani intorsi de pe campurile de lupta de la Plevna.
Actualul Arc de Triumf a fost construit in 1922, dupa planurile arhitectului Petre Antonescu. Atunci, pe o structura de beton armat, au fost realizate, in stucatura, lucrarile decorative, inclusiv marile statui ale ostenilor, care flancheaza constructia pe ambele laturi. Pe 15 octombrie 1922, cu prilejul ceremoniei de incoronare a Regelui Ferdinand si Reginei Maria ca suverani ai Romaniei Mari, Guvernul a organizat o serie de festivitati, printre care si o parada militara, pe Soseaua Kiseleff, trupele trecand pe sub Arcul de Triumf.
Definitivarea monumentului s-a desfasurat in anii 1935-1936, sub conducerea aceluiasi arhitect, decoratiunile exterioare capatand forma lor definitiva.
In forma sa actuala, Arcul de Triumf se inscrie intr-un paralelipiped cu baza de 25x11,5 m si inaltimea de 27 de metri. Este decorat cu basoreliefuri si medalioane ce poarta semnaturile lui Ion Jalea, Cornel Medrea, Alexandru Calinescu, Mihai Onofrei, Constantin Baraschi si Max Constantinescu. Sub cornisa, pe partea superioara a monumentului, se afla un brau ornamental cu frunze de laur. Pe suprafata arcadei sunt inscrise denumirile unor zone si localitati “Cerna, Jiu, Olt, Dragoslavele, Neajlov, Marasti, Marasesti, Razoare, Vrancea, Muncelu si Cosna“ in care armata romana a desfasurat lupte foarte grele in timpul Primului Razboi Mondial.
Pe laturile din dreapta si din stanga ale Arcului de Triumf se pot citi urmatoarele inscriptii omagiale: "Glorie celor ce prin lumina mintii si puterea sufletului au pregatit unitatea nationala" si "Glorie celor care prin jertfa lor au infaptuit unitatea nationala".

duminică, 23 septembrie 2012

Hidra

Pe soclul fostei statui a lui V.I. Lenin, in Piata Presei, am gasit Hidra, un proiect de arta contemporana, in care autorul, Costin Ionita, intentioneaza sa ilustreze “totala lipsa de verticalitate si umanitate a clasei politice romanesti”. In ultimii ani, Costin Ionita s-a indreptat activitatea artistica in zona publicitatii si a cinematografiei, dar a participat si la numeroase expoziiti de sculptura.
Expunerea lucrarii pe soclul din Piata Presei face parte din seria “Proiect 1990″, inaugurata de artista Ioana Ciocan, in ianuarie 2010, cu lucrarea Pumn Calcai. “Proiect 1990″ presupune o serie de evenimente care au ca scop amplasarea temporara a unor lucrari de arta contemporana pe soclul din Piata Presei, ramas liber inca din 1990. Initiatorul “Proiect 1990″ este Ioana Ciocan, asistent la Universitatea Nationala de Arta din Bucuresti, iar sculptura lui Costin Ionita este cea de-a doisprezecea lucrare expusa in cadrul acestei serii.